Teatrul britanic

West End din Londra nu este totdeauna locul unde poți găsi perlele artei dramatice. Tradiția tine atît de teatru, cît și de interpretare. Oricum, West End este locul unde companiile aspiră să-și organizeze reprezentanțiile deoarece acolo sunt banii. Pentru a fi pe gustul tuturor, impresarii organizează musicaluri, remake-uri și piese noi. Ca rezultat, persoane creative cum ari compozitorul Andrew Lloyd Webber, precum și dramaturgul Alan Ayckbourn au devenit faimoși și bogați.

Shakespeare este cu siguranță încă viu. Compania regală Shakespeare, cu sediul în Stratford-upon-Avon și la Barbican în Londra, se află sub conducerea noilor regizori cum ar fi Deborah Warner Și Katie Mitchell. Puterea teatrului este scoasă în evidență prin ridicarea cortinei pentru a treia generație de mari familie de mari actori, Cusak Redgrave și Richardson, în timp ce tradiția tradiția companiilor de teatru independente, după cum s-a făcut de Ziua lui Shakespeare, a fost reintrodusă de Ian McKellen și Kenneth Branagh.

Producții notabile pot fi cu regularitate la Young Vic, Gate, Almeida și Royal Court, locul de origine al piesei Privește înapoi cu mine și pepinieră de dramaturgi radicali cum ar fi David Hare și Caryl Churchill.

Coloana vertebrală a teatrului britanic se află însă în companiile din provincie. Manchester Excange, Leicester Pheonix, Glasgow Citizens‛ și Edinburg Traverse sunt reputate.

La Fringe Festival din Edinburg din august se adună numeroși actori și comici pentru a-și expune noile creații. La începutul anilor ’90, existau predicții sumbre cu privire la industria britanică de film. Dar aceasta a revenit datorită succeselor de unor filme ca Patru nunți și o înmormîntare și Gol pușcă, precum și datorită infuziei de capital din profitul obținut de la loteria națională.

Treptat, televiziunea nu numai că a unit prăpastia între film și teatru, dar a și dus dramaturgia în noi zone interesante. Canalul 4 și BBC-ul au finanțat ecranizări care altfel n-ar fi fost niciodată făcute. Uneori acestea sunt prezentate și la televizor și la turnee, cum ar fi piesa lui Peter Greenaway Contractul omului secetei. Altă prezentare ar fi cazul eranizării de pe Granada Television, Piciorul meu stîng, care a adus starului acestuia, Danirl Day-Lewis, aprecieri internaționale.  

Sursa: Teatrul dramatic. În: Marea Britanie: ghid complet. Oradea, Editura Aquila ’93, 2000, pp. 79-80.

Sursa imaginii: www.partyearth.com

Taurii, sau corrida de toros

În ciuda previziunilor privind dispariția luptelor cu taurii, pătimașii aficionados afirmă că ele vor exista atîta timp cît va exista și Spania.

Ziarele spaniole cataloghează corrida de toros drept spectacol; înflăcărații susținători ai coridei îi apără cu îndîrjire, iar luptele cu taurii a influențat pictura, sculptura, muzica, dansul și literatura.

Taurul de luptă spaniol este un animal violent și neîmblînzit, moștenirile de sînge și pedigree au fost conservate de-a lungul secolelor pentru a păstra puritatea și caracteristicile rasei, care sunt condiții fundamentale pentru a-i permite participarea într-o corrida de toros. Taurul de luptă nu este învățat să se supună; se naște cu instinctul de a ataca orice mișcă sau îi amenință supremația. Se cunoaște cazul unui taur care a atac un tren expres pentru că îi tăiase calea. Răsfățat, toro bravo se bucură o perioadă cuprinsă între 4 și 5 ani de o viață frumoasă înainte de a fi pus în fața probei finale, apariția sa în arenă. 

În timpul celei mai glorioase perioade din istoria Spaniei, lupta cu taurii a reprezentat o parte importantă a vieții publice. Timp de 600 de ani, aristocrația a fost responsabilă de creșterea taurilor, iar apoi de înfruntarea lor înaintea regelui și a curții. Primul om care a transformat această luptă într-o meserie a fost Francisco Romero, un dulgher din Ronda, însă cel care este cu adevărat părintele luptelor moderne cu taurii este nepotul său, Pedro Romero. Cu muleta (un băț avînd o lungime de două picioare, acoperit cu un material roșu ținînd în mîna stîngă și cu sabia în mîna dreaptă. Pedro Romero își manevra animalul pînă cînd acesta ajungea în poziția potrivită pentru introducerea sabiei. El a omorît între anii 1771 și 1799 peste 5600 de tauri fără a avea parte nici măcar de o zgîrîietură. De atunci, nici un matador nu a reușit să-i egaleze performanța în ceea ce privește integritatea fizică.

Atunci acesta reprezenta toreo în forma sa rudiemetnare; scopul spectacolului era uciderea taurului. Astăzi au fost create o serie de mișcări complicate și astisitic realizate cu multera, iar cel ce se luptă cu taurul nu mai este un simplu matador; el este un torero, care își arată talentul artistic prin arta provocării și a dominării unei fiare sălbatice.

Moatea unei după-amieze

Corrida începe cu procesiunea numită paseillo sau parada intrării, în care alguacilillos, polițiști călări îmbrăcați în costume din secolul XVI, conduc marșul luptătorilor cu tauri în arenă, în ritmul pasodoble-ului. Alguacilillos sunt urmați în arenă sau ruedo de trei matadori, care precedă trei șiruri de cuadrillas, reprezentînd echipele fiecăruia dintre ei. Fiecare matador are în serviciul său trei banderilleros, sulițe care au o lungime de 60 cm și sunt decorate cu hîrtie creponată. Acești banderillos au fost matadori în devenire, deși prea puțini au progresat trecînd de la stadiul de novice la cel de alternativa. Aceasta este ceremonia în care un matador veteran cedează în mod simbolic instrumentele meseriei - muleta și sabia - neofitului, împuternicindu-l cu dreptul de a ucide taurii adulți și de a purta rîvnitul titlu de Matador de Toros.
Cele trei rînduri de banderilleros sunt urmate de picadori călare. Fiecare matador va avea cîte doi în

subordinea sa, unul pentru fiecare din cei doi tauri pe care îi va ucide. Odată ce fiecare este la psotul său, președintele corridei va ridica batista albă pentru a da semnalul intrării în ring a primului taur. Aceasta marchează începerea primei tercio (treimi) a acestei drame. Taurul va intra în arenă nervos prin poarta toril, care comunică direct cu chiqueros, țarcurile inviduale în care în fiecare taur a fost închis de la sorteo-ul de dimineață. Vafi salutat de un banderillero avînd în mînă un capote (capă) roșu auriu sau de un matador nerăbdător.
Urmează o adevărată luptă cu acești tauri și în orice oraș, indiferent cît este de mic, își celebrează fiestele locale în numele patronului său local sau spiritual. Madridul îl celebrează pe San Isidor Fermierul, la 15 mai. Alte ferias importante sunt încîntătoarele fallas din Valencia în martie, Bîlciul din Sevilla de o incomparabilă veselie și coloristică în aprilie, sărbătorile Corpus Christi ale Granadei în iunie etc.

Sursa: Taurii. În: Spania: ghid complet. Oradea, Editura Aquila ’93, 2012, pp. 78-83.
Sursa imaginii: www.globe-trotter.ro

Vacanța lui Rachel de Marian Keyes

Nu e o vacanță obișnuită. Este, de fapt, o „vacanță” la o clinică de dezintoxicare. Este vorba despre Rachel Walsh, care, la cei 27 de ani, e internată de părinți la o clinica de dezintoxicare Cloisters.

Este o mare fană a distracțiilor și... drogurilor. Deși este din Dublin, locuiește în New York, într-un apartament închiriat cu cea mai bună prietenă a ei, Brigit, irlandeză și ea.

consumul de droguri este un rău necesar pentru Rachel, de multe ori mințea și fura de la prieteni și colegi pentru a putea să-și cumpere droguri. Permanent, mințea și șeful, pretinzînd că e bolnavă, deși în realitate, nu era chiar așa. Asta pînă într-o zi cînd a luat mai multe pastile, somnifere, pentru că nu putea adormi. 

Și de aici începe povestea. Brigit, văzînd flaconul de pastile lîngă pat și că Rachel nu se trezește, a sunat la spital. Iar cînd i s-a zis că e dependentă de droguri, a deranjat-o, pentru că după cum afirmase și ea, „era o fată din pătura de mijloc a societății, fusese educată la mănăstire, iar droguri nu luam decît în scop recreativ. Și, cu siguranță, oamenii dependenți de droguri erau mult mai slabi.” Poate așa și este. Dar chiar și așa, nu iei droguri în... scop recreativ. :)
A fost internată la o clinică de dezintoxicare, unde, Rachel credea că e o „fermă de sănătate” cu jacuzi, masaje, vedete.  Citise o „grămadă despre Cloisters și părea un loc minunat. Mă și vedeam petrecînd ore întregi înfășurată într-un prosop din alea mari. Visam la camere pline de abur, la o saună, la masaje, la tratamente cu iarbă de mare, la alge și alte chestii din astea. Mi-am jurat că o să mănînc o mulțime de fructe. Și o să beau găleți de apă. Cel puțin opt pahare pe zi. Ca să se ducă totul din mine, să mă purific. Ar fi fost bine să trăiesc o lună și ceva fără să beau nimic fără droguri.”

Dar pînă la urmă s-a dovedit o dezamăgire pentru ea. Acolo fusese internați oameni simpli: unii dependenți de alcool, alții dependenți de mîncare, alții de droguri ca și ea. Și toți au acceptat să fie internați la clinică doar ca să le facă pe plac cuiva.
Prima ei reacție cînd i-a văzut pe ceilalți alcoolici și dependenți de diverse alte substanțe a fost „bieții nenorociți”.
Dar, a acceptat situația în care s-a aflat și a tratat-o ca atare. S-a obișnuit cu regimul de la clinică, a făcut parte dintr-o echipă în care trebuia să facă micul dejun la toți, participa la ședințele de terapie și... a reușit pînă la urmă să facă față cerințelor. Ședințele de grup la care participa și Rachel au speriat-o la început. Deși ele făceau parte din tratamentul de recuperare a dependenților de droguri și chiar alcool. Josephine, era terapeutul. Deși era dură în ceea ce privește clientul, totuși, reușea să-l aducă pe drumul cel bun.
Autoare, Marian Keyes, reușește de minune să trateze problema drogurilor. E o carte ce conține mult adevăr. E o carte ce merită a fi citită. O recomand. Chiar dacă are aproape 700 de pagini. Nu o să vă plictisiți de ea.

Sursa imaginii: www.elefant.ro

„Supermenajera” de Sophie Kinsella – o comedie romantică despre carieră, haos domestic și o nouă șansă la fericire

Romanul „Supermenajera” este o comedie romantică inteligentă și plină de situații imprevizibile, care explorează stresul vieții moderne și dorința de a găsi echilibrul între carieră și fericirea personală.

Povestea o urmărește pe Samantha Sweeting, o avocată de succes într-o firmă prestigioasă din Londra, obișnuită cu un ritm de muncă extrem și cu presiunea constantă de a fi perfectă. Viața ei pare construită pe succes profesional, până în momentul în care face o greșeală majoră la serviciu și cariera ei se prăbușește într-o clipă. Confuză și copleșită, Samantha fuge de realitatea dură și ajunge, dintr-o serie de coincidențe amuzante, să fie angajată ca menajeră într-o casă luxoasă de la țară.

Problema? Samantha nu știe absolut nimic despre gătit, curățenie sau treburile casnice. Încercările ei de a face față noii slujbe generează o serie de situații comice și momente neașteptate, dar și o oportunitate de a descoperi o viață mai simplă și mai autentică. În mijlocul acestui haos domestic, Samantha începe să își regândească prioritățile, să își redescopere identitatea și să exploreze posibilitatea unei iubiri reale.

Cu umorul caracteristic al autoarei Sophie Kinsella, romanul combină romantismul cu satira socială, oferind o perspectivă amuzantă asupra obsesiei pentru succes și asupra presiunii perfecțiunii în societatea modernă. „Supermenajera” este o lectură captivantă despre curajul de a o lua de la capăt, despre descoperirea valorilor personale și despre faptul că fericirea nu se măsoară întotdeauna în realizări profesionale.

În această carte, veți face cunoștință cu Samantha Sweeting, o fată de 29 de ani, pe cale să devină asociat la o prestigioasă firmă londoneză de avocatură Carter Spink. În ziua în care urmează să i se comunice dacă va fi numită partener la această firmă,  făcîndu-și un pic de ordine în biroul ei, găsește un memo de la un coleg de serviciu, Arnold, în care urma să găsească atașat certificatul de emitere a titlului de credit pentru o companie, Glazerbrooks Ltd, să înregistreze un împrumut. E un memo pe care nu la văzut niciodată și nimeni nu i-a spus. Convinsă fiind că a făcut o greșeală impardonabilă, pleacă de la firmă. Merge pe străzile Londrei incapabilă de a mai gîndi, urcă într-un tren în care nu știe unde o ducă, coboară la o stație de care habar nu avea unde coboară și... se trezește la o familie care erau în căutarea unei menajere. 

Se angajează pe post de menajeră deși habar nu are să gătească, să coase, să calce haine. Bine, că le învață pe parcurs, fiind ajutată de... mama grădinarului familiei la care lucra. Bine, fără ca să știe stăpânii ce face ea, evident. Viața de menajeră se dovedește a fi tihnită, și nu lipsită de satisfacții. Avea program stabil, orele și week-end-uri libere doar pentru ea, în comparație cu viața pe care o ducea la Carter Spink. A descoperit o nouă viață, și... o iubire. 

Deși a lucrat vreo 7 ani la firma de avocatură, Carter Spink, totuși, află de la cineva cu un coleg, Arnold Saville, vrea să plece. Surprinsă de acest fapt, Samantha, caută informații pe internet, pune lucrurile cap la cap și își dă seama că nu a făcut nici o greșeală cu acel memo. Nu e vina ei.

Deși își rezolvă problema cu colegii ei de la Carter Spink și numele ei e reabilitat, acest fapt nu o împiedică să revină la meseria ei de menajeră, care, cică îi place.

O carte cu mult umor aș zice, este scrisă cu farmec și inteligență, specific autoarei, Sophie Kinsella. Am citit pentru a nu știu cîta oară romanul „Supermenajera” din colecția de cărți a lui Sophie Kinsella.

Este o carte care oarecum m-a impresionat. Deși face parte din categoria literatură chick lit, eu o recomand cu plăcere. 

Sursa imaginii: www.elefant.ro

Femeile şi invidia

De-a lungul timpului, știm cu toții, că femeile au optat pentru egalitatea în drepturi cu bărbații – dreptul fetelor de a învăța, dreptul la muncă, dreptul la vot etc. Nu știu cum erau vremurile de demult. Poate că erau, întradevăr, sătule să stea acasă, și după cum zicea cineva „te strici, stînd acasă”. Nu știu cum poți să „te strici” cînd stai acasă din moment ce trăim în secolul XXI. Ș-apoi, un produs alimentar se... strică, nu un organism viu.
Dar chiar și așa, accesul la informația pe care îl ai azi, nu înțeleg cum ai putea să... te strici. Asta înseamnă că nu știi să-ți folosești timpul util.

Mă rog, în fine.
Chiar dacă de-a lungul timpului, femeile și-au cerut niște drepturi, considerînd că sunt egale cu bărbații, poate că nu e chiar așa de rău. Vremurile se schimbă, națiunile se schimbă, cheltuielile se schimbă, viața se schimbă, totul e într-o permanentă schimbare. Poate și era firesc așa ceva.
Dar problema e alta, părerea mea.

Odată cu această mișcare, feminism, drepturi, democrație, am uitat să fim oameni simpli. Femei simple. O doamnă ar trebui să fie doamnă, elegantă, luminoasă. Dar ce se întîmplă, de fapt, în ziua de azi? De la prea multe drepturi, feminism, democrație și putere de decizie, doamnele cam uită ce e aia să fii o doamnă.
O doamnă trebuie să știe a se respecta. Dacă te respecți pe tine, respecți pe cei din jurul tău. O doamnă trebuie să fie elegantă, rafinată, eleganță, inteligență și înțelegătoare. Iar în ceea ce rpivește bîrfa și răutatea... e ceva ce nu ar trebuie să existe.
Lucrînd într-un colectiv în care majoritatea sunt femei, observi cu ușurință mai multe elemente negative în ceea ce privește o femeie. Dacă e să facem o listă, cred că invidia e pe primul loc. Doamne ferește, persoana X ori Y să fie mai presus decît tine. Să poate face un lucru mai bine decît tine. Ori cineva să aibă două servicii în comparație cu tine, doar ăsta pe care îl ai.

Of!

Oare de ce invidia între femei e așa mare? Oare de ce știm a ne invidia și a ne bîrfi pe la spate pentru succesele unora dintre noi pentru ceea ce are, pentru ceea ce este și pentru ceea ce a ajuns o persoană anume?
Eu înțeleg că cei deștepți se subestimează, iar cei aroganți se cred inteligenți, dar chiar și așa, un pic de creier în cap să ai – nu ți-ar strica. Cineva îmi zicea: „păcat că nu se vinde minte prin magazine”. Da, păcat! Unele ar avea nevoie de ceva minte. Și cel mai straniu lucru, e atunci cînd vezi o doamnă trecută „prin viață” cum se spune, și la vîrsta ei, ai anumite așteptări. Dar, ca de obicei, rămîi dezamăgit de oameni, indiferent de vîrstă, indiferent de statutul social pe care îl are.

„Femeia nu e inferioară bărbatului și nici superioară lui, 

iar despre egalitate nici nu poate fi vorba!” 

Bernard Shaw

Certurile care apar între femei, problemele de serviciu care se tot iscă, invidiază ceea ce ele nu au și asta pentru că unele din ele au senzația că lor li s-ar interzice să aibă ori să facă acel ceva. De bine ce vi s-a oferit drepturile pe care le aveți, ați uitat de corectitudine, minte, feminism și omenie. Decît ați fi așa preocupate de ceea ce au unii/unele și voi nu aveți, mai bine vi s-ar anula drepturile pe care le aveți și ați sta acasă, la cratițe și gura sobei, cum era odată. Că asta meritați.

Sursa imaginii: my-pocket-full-of-sunshine.blogspot.com

Mîncarea și băutura mexicană

Timp de 5 000 de ani, porumbul a fost considerat drept cea mai importantă sursă de hrană din Mexic, această plantă avînd o semnificație religioasă pentru mayași și ale populații băștinașe. Mezoamericanii au adus lumea dovlecelul, fasolea, ardeii iuți, curcanul, avocado, roșiile, cartofii dulci și ciocolata. Spaniolii au adăugat grîul (și pîinea), zahărul, orezul, dar și vaca de lapte sau capra.

Odată cu vacile de lapte și caprele a venit și brînza, în prezent existînd mai multe varietăți (cojita, panela). Oarecum sărată, queso fresco este un sortiment de brînză proaspătă, folosită la multe preparate, ce este servită pe lîngă deserturi, pentru a le diminua din gustul dulce. Din Oaxaca provine quesillo, niște roți de brînză moale, cu gust specific. Este folosită pentru a prepara queso fundido, brînză topită delicioasă, servită cu tortilla din făină și adesea umplute cu ciuperci, cîrnați chorizo sau feliuțe de ardei iute ori dulce. Deși tortilla din făină sunt servite de obicei cu anumite feluri de mîncare, de bază rămîn tot tradiționalele tortilla din porumb. Conchistadorul Hemán Cortés le-a denumit „turte de porumb”. În prezent, „fabricile” de cartier produc tortilla proaspete pe tot parcursul zilei, deși multe restaurante și femei de la țară le prepară singure. Chiflele de pîine sunt servite atît acasă, cît și la restaurante, dar, pentru mulți mexicani, o masă tradițională fără tortilla este de neconceput. Pentru o familie săracă, o masă poate consta doar din tortilla cu sare. 

Masa (făina de porumb) este folosită pentru a face tamales: turte groase, dreptunghiulare, înfășurate în foi de porumb sau în frunze de banane și apoi fierte. Îndulcite puțin, tamales sunt servite la cină, ca un preparat ușor sau o cacao fierbinte; pe post de desert, pot fi înconjurate cu bucățele de ananas; tamales pot avea în interior bucățele de carne cu sos de chili. Există o mare varietate de gustări, făcute pe bază de tortilla sau masa. Denumite „aperitiv”, aceste antojitos sunt cele mai cunoscute preparate. Printre aceste se numără enchilada (tortilla cu sos de chili), dar și tacos umplute sau taquitos, chalupas, gorditas și memelas. Specializate în tacos, taquería variază de la restaurante elegante pînă la magazine cu servire rapidă. Un tacos moale constă în torilla caldă, umplută cu carne la grătar și condimente. Tacos sunt serviți alături de carne de vită sau de pui, fiind servite cu guacamole (sos de avocado) sau cu un sos proaspăt, picant. 

Ardeiul iute este nemaipomenit în combinație cu tortilla. Aroma ardeilor se schimbă foarte mult, în funcție de procesul de uscare. De exemplu, jalapeño, un sortiment de ardei, foarte iute atunci cînd este uscat, produce acel distinctiv chile chipotle, cu gust afumat. 

Restaurantele care au ca scop mulțumirea turiștilor, oferă adesea, în mod inexplicabil doar sucuri ămbuteliate sau la cutie, în loc să folosească fructele specifice, cum ar fi mango, papaya, guava sau pepene roșu. Alte băuturi sunt atole (o băutură groasă, nu foarte dulce, făcută din orez sau porumb măcinat și îndulcit cu zahăr, servită caldă sau la temperatura camerei) și horchata (băutură răcoritoare, făcută de obicei din apă de orez filtrată, zahăr, scorțișoară, în care se adaugî cîteodată fructe proaspete și fulgi de migdale. 

Sursa: Mîncare și băutură. Din: Onstott, Mexic. București, Biblioteca Adevărul, 2010, pp. 34-37.

Sursa imaginii: www.timpul.md

Spania: o istorie (II)

Pămîntul pe care se întinde astăzi Spania și Portugalia constituie o părticică din fostul continent Hercinic, care s-a frînt în două pe linia Strîmtorii Gibraltar, cu puțin timp înaintea ultimei glaciațiuni. Dintre țările occidentale, Spania este depășită ca întindere doar de Franța, și este după Elveția cea mai muntoasă țară europeană: altitudinea medie a peninsulei este de aproximativ 600 de metri.
Spaniolii întotdeauna au avut tendința de a vorbi despre Europa ca și cum aceasta s-ar afla în altă parte.
Peninsula a fost numită Iberia – Țara Rîurilor – de triburile care au traversat-o mergînd dinspre nord spre Africa. Daor rîurile Ebro și Guadalquivir au un volum suficient de apă pentru a putea fi întrebuințate în navigație și irigații.
Peste 4000 de cuvinte de origine arabă sunt folosite în spaniola modernă. mîncărurile introduse de mauri sunt – azúcar (zahăr), berenjena (vinete), naranjas (portocale) și sandias (pepeni verzi) – alcătuiesc meniul multor spanioli. Cuvinte din administrație, irigație, matematică, arhitectură și medicină îți au etimologia în arabă. În Evul Mediu, Córdoba fusese capitala științifică a Europei. Introducerea numerelor arabe în Spania a determinat realizarea unor progrese în matematică. Fabrica de covoare era renumită, iar țesătorii de mătăsuri din Córdoba au dus faima mai departe. Au fost construite fabrici de sticlă și ceramică, iar vechile vase grele au fost înlocuite cu sticlă sau ceramică smălțuită.
Maurii au influențat Spania prin arhitectura lor. Bisericile romanești din primele secole au fost întrecute de construcțiile maurere, care erau mai simple, mai aerisite și mai luminoase. Cupola, arcadele în formă de potcoavă și cele mai suple  coloane au fost aduse de mauri și pot fi apreciate vizitînd Moscheea din Córdoba (sau Mezquita).

El Dorado
Talentul ibericilor în prelucrarea metalelor a atras atenția popoarelor comerciante din întregul bazin estic al Mediteranei. Se crede că vechea prelucrare a metalelor în Spania a deschis ochii întregii lumi asupra adevăratei valori a aurului. În anul 1100  î.Hr., comercianții fenicieni au descoperit resursele minerale ale Spaniei și au întemeiat porturi de-a lungul țărmului, mai ales la Gadir (Cádiz), care a devenit în scurt timp cel mai cunoscut oraș prosper. Tot fenicienii au adus cu ei în Spania din Tir arta murării peștelui în sare, alfabetului punic și muzica specifică.
Grecii au fost alt popor dornici de a face comerț, în momentul în care un vas grecesc a fost mînat spre Tartessos, un oraș aflat în apropierea Málagăi. Ei au început colonizarea Iberiei în secolul VII î. Hr. la Empúries (Girona) și Mainake în sud. Contribuția grecilor la cultura spaniolă include măslinele, vinul, pasiunea pentru tauri, precum și influența asupra artei.

Romanii și vizigoții
Spania devine cea mai dezvoltată dintre provinciile Imperiului Roman. După 300 de ani de dominație vizigotă ca națiune creștină, aceasta este cucerită de mauri. Cartagina a invadat Spania sub conducerea lui Hamilcar Barca. Cu o armată superioară numeric, Hamilcar a preluat conducerea Andaluziei. A pornit spre nord, de-a lungul coastei Valenciei, nimicind așezările iberice care au i-au stat în cale. Hamilcar a început fortificarea așezărilor cartagineze de pe țărmul peninsulei: Barcelona și-a luat numele de la Hamilcar Barca. Carthago Novo a devenit al doilea oraș cartaginez, Cartagina de azi.
După moartea lui Hamiclar, fiul său Hannibal și-a scos armata formată din 60000 de soldați din Carthago novo și s-a îndepărtat spre nord către Pirinei. În drumul său spre nord, el a încheiat alianțe cu grupuri de celți și de iberici, care au contribuit cu bani și s-au înrolat în armata sa. Cu grupul său de elefanți de război de-acum celebri, Hannibal a trecut în Franța, și s-a năpustit asupra Romei dinspre nord. În anul 216 î. hr., la Cannae, el a înfruntat și a pus pe fugă o armată romană mult mai numeroasă. Victoria decisivă însă avea să-l ocolească pe Hannibal; pentru următorii 13 ani, trupele sale aveau să străbată Italia în sus și în jos, fără a putea să-i învingă pe romani în mod definitiv. În această perioadă, roma a trebuit să țină piept și bazei cartagineze din Peninsula Iberică. În 218 î. Hr., Publius Scipio s-a așezat la Empúries cu o forță gata de luptă. De-a lungul timpului s-a luptat cu cartaginezii, iar în 209 î.Hr., cucerește Carthago Novo. Au urmat mai multe bătălii sîngeroase înainte ca armata lui Scipio să invadeze Gadirul (Cádiz) în 206 î.Hr., învingînd Cartagina definitiv.

Victoria romană
Romanilor le-a trebuit șapte ani pentru a supune Galia, dar cucerirea Hispaniei (Spania s-a prelungit de-a lungul a aproape două secole. Războaiele cu Spania au sărăcit tezaurul roman și au forțat armata să recurgă la recrutări, deoarece nimeni nu dorea să lupte în Spania.Sursa imaginii: www.ricardocosta.com